"Suprarealismul" - conform Wikipedia

          Primul care a utilizat termenul într-o acceptie legata de creatia artistica a fost Guillaume Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias, subintitulata "drama suprarealista" (reprezentata în 1916).
          Începuturile miscarii se leaga de grupul (nonconformist si de evident protest antiburghez) de la revista pariziana Littérature (1919) condusa de André Breton, Louis Aragon si Phillipe Soupault, care – reclamându-se de la tutela artistica a lui Arthur Rimbaud, Lautréamont si Stephane Mallarmé – capteaza tot mai mult din îndrazneala spiritului înnoitor si agresiv al dadaismului (mai ales dupa ce în 1919, acesta îsi mutase centrul de manifestare de la Zürich la Paris). De altfel, atât în Littérature (unde Breton publica, în colaborare cu Phillipe Soupault, Câmpurile magnetice, primul text specific suprarealist), cât si în alte reviste, textele dadaiste alterneaza cu cele ale noii orientari, ce avea sa se numeasca apoi suprarealism. Sunt doua miscari apropiate, având scriitori comuni, dar alianta nu va dura.
          În 1922 se produce ruptura si, dupa doi ani de framântari, cautari si tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist" (André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, desi unii cercetatori autorizati (recent M.Sanouillet) considera ca suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceza a dadaismului, André Breton, dimpotriva, a sustinut totdeauna ca este inexact si cronologic abuziv sa se prezinte suprarealismul ca o miscare iesita din Dadaism.
          În 1924 André Breton, publica primul sau "Manifest al suprarealismului" în care, fixând net anume repere ale miscarii – antitraditionalism, protest antiacademic, explorarea subconstientului, deplina libertate de expresie, înlaturarea activitatii de premeditare a spiritului în actul creatiei artistice etc. – o defineste astfel: Automatism psihic prin care îsi propune sa exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, functionarea reala a gândirii, în absenta oricarui control exercitat de ratiune, în afara oricarei preocupari estetice sau morale. Suprarealismul sustine ca adevarul si arta se afla "în realitatea superioara a anumitor forme de asociatie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.
          Miscarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artisti plastici, cineasti etc.) si în mai toate tarile Europei, dar cunoaste convulsii interioare care duc la noi separari din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimiteaza doua directii: cea anarhista, "ortodoxa", de la revista Révolution surréaliste a lui Breton (care, în manifestul "Legitima aparare" respinge ideea "oricarui control, chiar marxist asupra experientelor vietii interioare") si cea "comunista" reprezentata de revista Claire (director Jean Berbier) spre care vor gravita, pâna la urma, majoritatea suprarealistilor cu exceptia lui Breton (care adera, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea sa pastreze o totala independenta artistica).
          Disensiunile politice survin si mai violent dupa 1929, când cazul Leon Trotzky produce noi scindari între suprarealistii protestatari, asa-zis "stalinisti" (Louis Aragon, Paul Éluard, Pablo Picasso, P. Naville, George Sadoul etc.) si cei trotzkysti, sustinuti de Breton, sau cei reprezentând un crez exclusiv artistic (Roger Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, Antonin Artaud, Roger Vitrac etc.).
          În 1929, la data de 15 decembrie, Breton publica Al doilea manifest al suprarealismului, în care încerca sa stabileasca incidenta dialectica între vis si actiunea sociala, între activitatea poetica, psihanaliza si actul revolutionar, iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al suprarealismului "pur"(la care vor adera, între altii, René Char, Luis Bunuel, Salvator Dali). În 1938, Breton pleaca în Mexic, unde fundeaza împreuna cu Leon Trotzky "Federatia internationala a artei independente" si, alaturi de acesta si de Diego Riviera, publica al treilea "Manifest" al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea razboi mondial si al ocupatiei Frantei, Breton este în SUA (va fi si acuzat de dezertare de catre suprarealistii din patrie, care participa activ la Rezistenta).
          Breton se întoarce în Franta în 1946, încercând sa reînvie un nou grup suprarealist, dar fara rezultate notabile. Se poate aprecia ca o data cu al doilea razboi mondial suprarealismul, chiar daca a supravietuit în unele forme si aspecte epigonice, nu a mai constituit o miscare cum fusese în perioada interbelica. Experienta suprarealismului – din care Breton a facut o adevarata cruciada pentru "recuperarea totala a fortei noastre psihice" – depasea literatura si urmarea, în fond o modificare a sentimentului vietii, prin negarea distinctiei dintre existent, virtual, potential si neexistent si printr-o abandonare totala fata de "automatismul psihic pur", singurul capabil sa determine acest punct al spiritului în care viata si moartea, realul si imaginarul, comunicabilul si necomunicabilul, înaltul si adâncul, înceteaza de a mai fi simtite în chip contradictoriu.
          În conditiile unei violente (pâna la scandal) polemici anticonventionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertatii absolute, se cauta faptul psihic nud si elementar(în lumea subconstientului, a experientelor onirice, a mecanismelor sufletesti irationale transmise direct, fara interventia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esente si potentialitati. Proclamata revolutie supranaturalista pentru "eliberarea eului" era, adesea, un anarhism destructiv, ce a evoluat spre o fronda îndreptata împotriva structurilor logice a caror alterare si abolire devine programatica si este urmarita atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiectiilor onirice, a halucinatiilor), cât si pe alte cai, de la hipnoza si delir pâna la drogare si patologie declarata (dementa, paranoia etc.). Suprarealismul a lasat vizibile amprente si în alte literaturi din perioada interbelica.
          Un aspect specific l-a luat în Spania (unde imagismul debordant este o tendinta constanta a spiritului spaniol, înclinat spre o deformare a datelor reale, împinse adesea în planul metamorfozelor onirice). În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienta scriitorilor "generatiei din 27", ca si alti poeti (Juan Larrea, Rafael Alberti, chiar Garcia Lorca, Vicente Aleixandre, Damaso Alonso, Manuel Altolaguirre, Emilio Prados, Pablo Salinas).
          În Italia, unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare - cu toata straduinta lui Curzio Malaparte si a revistei Prospective de a-l aclimatiza si propaga) - suprarealismul e vizibil, partial macar, în opera lui Massimo Bontempelli, în poezia lui Antonio Palazzeschi, Alfonso Gatto, Salvatore Quasimodo s.a.
          La fel în Anglia, unde cel mai de seama reprezentant este David Gascoyne si grupul lui din jurul revistei New Verse. Forme si nuantari particulare a luat în SUA unde si-a prelungit ecourile, sporadic, si dupa al doilea razboi mondial.
          Pe lânga inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul "a exaltat o literatura–poezie"(G. Picon), o fluiditate lirica, o libertate asociativa, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale, care au largit si au adâncit sensibilitatea poetica a contemporaneitatii.
[articol preluat din WIKIPEDIA]